Piramida învăţării de mai jos pune în evidenţă procentul în care reţinem ceva în funcţie de ceea ce facem:
| Text citit de alţii |
| Citire |
| Audiovizual |
| Demonstraţii |
| Discuţii |
| Experimente |
| Predare altora |
În vârful piramidei predomină informaţia, pe măsură ce mergem spre bază găsim pe lângă informaţie, decizii şi acţiuni, când implicarea, trăirea sunt maxime şi rezultatele vor fi la fel. Cu alte cuvinte piramada de mai sus reprezintă Drumul de la Pasiv (informaţii) la Activ (implicare).
Dacă nu implicăm copii în acţiuni şi nu-i responsabilizăm, fie că te numeşti Şcoala, Famile sau Mass-media, eşti responsabil pentru transformarea copiilor în oameni pasivi. Aşa ajunge un copil să ştie aproape NIMIC dintr-un ÎNTREG foarte MARE. Oare fiecare copil, şi părinte, nu ar dori să cunoască aproape TOTUL dintr-un ÎNTREG mai MIC?
Sub nici o formă nu învinovăţesc copiii pentru cele de mai sus. Ar fi cel puţin trei argumente, tare incomode, care ne arată că nu copiii sunt de vină …
Primul. Pentru rezolvarea oricărei probleme ai nevoie de o viziune, de a vedea lucrurile în ansamblu nu numai în detaliu, de a fi organizat, dar dacă-i învăţăm pe copii să meargă “liniar”, cum să le cerem apoi să rezolve probleme care necesită mersul “global, vizionar”? Vi se pare corect?
Al doilea. Motivaţia, atenţia, voinţa, concentrarea sunt factori care se formează şi vin din interior, putem să-i numim stimuli interni. La ce-i expunem pe copii? Îi aruncăm într-un ocean de stimuli externi: Internet, jocuri, platforme on-line, reţele de … tot felul, mobil, informaţie cât de multă, ba şi tabla a devenit electronică, etc. apoi avem pretenţia să fie motivaţi şi atenţi, adică le pretindem ca ei să fi dobândit exact acele lucruri la care nu am lucrat! Ba am … sabotat! Încântător! Să fie şi aici echilibrul o soluţie?
Al treilea. Dezechilbrul dintre consumul de informaţie şi consumul de interacţiune generează dezechilibru emoţional. Ce se întâmplă mai departe este uşor de intuit …